cu ochii ca doi nasturi

de ceva vreme mi se joaca o farsa. zi de zi imi apar din ce in ce mai multi nasturi in buzunarele de la pantaloni. nergi, de diferite marimi, dintr-aia cu 4 gauri. ii descopar cand nu m-astept, cand platesc cate-un rest sau cand ma schimb si mi se rostogolesc pe jos.

continuarea

am regasit insemnarea anterioara seaca si lipsita de farmec, ca o telegrama. mereu cred ca am spus mai mult decat am facut-o de fapt. intre timp am mai colectionat inca o droaie de imagini (si interpretari bazate pe nimic) despre o societate pestrita pestrita, gasita la ziua de nastere a lui y unde au aparut fel si fel de oameni, politicieni, tipe de pe la televizor, o doamna de 66 de ani, un cuplu insipid, un fotbalist cu sotia lui, o patroana de restaurant si asa mai departe. ramasesem la acea doamna de saptamana trecuta, urma s-o barfesc pur si simplu, era acel gen de femeie care pare frumoasa, alcatuita din parti armonioase si parti urate rau. mda. plictisitor, momentul a trecut iar ea acum mi se pare fada ca o galusca fara prune.

m-a scos din minti perioada de plictiseala cruda, grea, densa, pana am gasit interlocutor in doamna grasa de 66 de ani care infuleca vita argentiniana. timp aruncat pe geam, ce caut aici, m-am abtinut de zeci de ori sa ies si sa sun pe cineva de-al meu, macar 5 minute. o gramada de oameni vorbind prostii si infulecand ’specialitati’. la un moment dat aparuse si acel domn pe care-l detest fara motive intemeiate, in afara ca mi se pare revoltator de prost, e insurat cu o femeie cumsecade, draguta si mai inalta decat el cu-n cap, care-l suporta cu stoicism asumat. d, doamna grasa, e chiar interesanta in discutii, are divese povesti de prin anglia, italia, pe unde s-a plimbat, despre divesi studenti de-ai ei, sotul ei poet care a murit cu multi ani in urma, despre n, amantul ei de acum care e insurat si traieste fara ascunzisuri cu sotia lui si cu ea, sperand la o mostenire.

mai era o blonda in rochie rosie care era model daca am inteles corect, ‘a walking stereotype’, arata realmente ca o pisica de rasa, pielea i se incretea pe spate cand se curba inspre cineva ca sa-i raspunda la intrebari, mie mi se parea hipnotica dar r o gasea nu respingatoare dar semi amorfa, artificiala, la fel de atragatoare ca o papusa de platic, cum i se pare lui orice femeie lipsita de naturalete, ‘care nu mai are nimic de om tanar’, asa spune, f de care am mai vorbit care continua cu sporturile extreme, poza fara jena cu fiecare blitz, imi place de ea asa lipsita de fasoane cum e, n-ai crede stiindu-i povestea, apoi m, alta m, despre care estimez ca-n maxim un an, daca nu divorteaza, macar calca stramb, parca a innebunit in ultima vreme, cauta si cauta oameni care sa-i spuna ca arata bine, ca e frumoasa, tanara… un cuplu de studenti cred, pentru ei momentul culminant al serii a fost cand ea s-a innecat cu mancare si a trebuit sa iasa pe balcon ca sa tuseasca in voie, in timp ce el o mangaia semi ingrijorat, tragand cu mana libera din tigara.

o adunatura de oameni cu care n-am nimic, sper, in comun, toti animati de mingle instinct.

*

pesemne ca e adevarat ce-mi zice f, f a mea de data asta, ca sunt cinica, la cote neverosimile aproape. trebuie ca-i influenta lui r

am

redeschis blogul doar ca sa inregistrez niste rautati. printr-o intamplare a ajuns la mine un link, cu titulul de gluma, catre un site unde niste cupluri se duc la un hotel, intr-o noapte, cu scopul declarat de-a ‘face copii’. si anunta asta in gura mare pe site, de ce vor, niste platitudini infioratoare si agramate folosite ca argumente, se dau si premii pentru cei care ‘reusesc’. in cele din urma am inteles ce ma deranja, nu motivele declarate, ci usurinta/lipsa de pudoare cu care vorbesc toti despre viitoarea acuplare cu scopul producerii de … irch. imaginea evocata e a unui domn rosu la fata care-si afunda flamand nasul in niste chiloti de doamna gasiti pe strada.

*

ideea de-a ramane toata viata cu aceeasi persoana nu mi se mai pare atat de inspaimantatoare. inca n-o cred cu adevarat posibila, dar macar sunt dispusa sa incerc, trebuie ca asta sa fie un progres.

*

ieri seara, iesit cu diverse cupluri, fiecare o adevarata poveste in sine. nu-mi plac niciunii, ma uit la ei ca suki la cateii de pe drum, insa merita studiati macar ca distractie. inchid acum, revin.

vacanta - continuare

vacanta

prozaicitatea

se simte ca prima ora adevarata de jogging imediat ce a trecut definitiv o luxatie. am un impuls nestapanit de povesti fel si fel de tampenii lipsite de importanta care are ca efect secundar si o veselie (usor) nejustificata, ca orice perioada mai vorbareata prin care trec. pusa la un loc cu lipsa de chef al lui c, probabil ca impreuna facem cat 2 oameni normali, echilibrati.

asa ca iata:

*

acum multi ani imi placea un baiat care semana cu alain delon. doar ca era mai frumos. vorbeam cu el ore-n sir, nopti, apaream la birou amandoi (eram oarecum colegi) chiori de somn si cu zambete complice. relatia noastra se reducea la vorbit, conversatiile noastre mi se pareau pline de farmec si spirit, chiar credeam ca-mi intalnisem interlocutorul perfect si cu toate astea n-am iesit niciodata nici macar la un suc, singurele momente de apropiere erau in metrou, in drum spre casa. vorbitul nostru a durat cel putin un an, timp in care i-am propus diverse chestii si am facut multe si nenumarate prostii in incercarea mea, sortita esecului din start de vreme ce nu eram dispusa sa trec dincolo de bariera chat-ului, de a-l convinge sa-si paraseasca iubita pe care o avea de vreo 9 ani. una dintre ele, mi-e jena sa marturisesc cum am reusit s-o pun in practica, a fost sa aflu o gramada de amanunte din viata lui privata, unde si cand facea sex, printre altele si ca avea o amanta, o prietena din grupul lui care atunci se despartea de sotul ei. erau o gramada de amanunte triste acolo, ea, amanta, povestindu-i cum sotul parasea garsoniera, mai venea sa-si recupereze obiecte razlete gen chitara, mai stateau de vorba, totul trist, foarte trist. imi lipseau toate detaliile, insa mi se parea ca relatia lor era mai degraba una de consolare. vorbeau mult de sotul care pleca, iar el, mon alain delon, avea, asa cum putea, grija de ea in acea perioada. pe moment nu l-am inteles, mi se parea un duplicitar nenorocit care incearca sa mi-o traga si mie tot pe ascuns. acum nu mai sunt asa incrancenata; poate pur si simplu, desi intr-un mod destul de discutabil insa cred ca cel mai facil, incerca s-o ajute sa treaca peste. relatia noastra, pe care spre final o insertaruisem la prieten mai bizar si mai apropiat, s-a terminat abrupt, de-atunci n-am mai vorbit, cand el a facut o gluma la telefon care mi s-a parut de-a dreptul lipsita de respect (se pare ca aveam si eu niste probleme la cap pe vremea aceea).

*

iesiri aseara, una dupa alta, diametral opuse. cum ii povesteam lui c mai devreme, eu imbracata ca o doamna, cu camasa de matase si pantofi negri cu toc, intr-o bomba ordinara printre betivi, cu un grup in care se povestea, in gura mare si-n plina participare a vecinilor de terasa, o istorie sordida in care un cunoscut al grupului si-o trasese (sau cel putin asa sustinea, dupa cum am aflat mai tarziu) cu o tipa in timp ce prietena consacrata dormea in camera de hotel.  cealalta iesire, cu partea feminina a familei lui r la un restaurant unde a aparut de-abia miscandu-se radu beligan, de fapt nici nu stiu de ce-am amintit-o. ei, aceste 2 episoade mi-au cristalizat, de fapt nu, mi-au adus aminte de o concluzie recenta, m si y (si putin si r, si-n fond singurul lucru care nu-mi place la el) nu sunt niste interlocutori adevarati. pur si simplu n-asculta ce zici, ci in discursul tau doar indentifica niste declansatori de la care pot sa istoriseasca ele cine stie ce. spre exemplu, daca le zic ceva de pisica mea suki ele aud doar ‘pisica’ si apoi incep sa vorbeasca incantate de pisicile lor. chestia asta, probabil, a facut din m, de-a lungul timpului, o povestitoare excelenta, cu gestica, umor, substanta si-n repertoriu impresionant. insa daca vrei sa-i comunici ceva mai bine o lasi balta. cu mine isi ia acea privire in gol, mai soarbe o gura de cafea, mai scapa cate un ‘ihim’ obosit si chinuit, mai multa un tacam pe masa si cu greu se abtine sa nu ma intrerupa ca sa inceapa ea acea poveste care incearca sa iasa din ea. n-as putea spune ca regret conversatiile noastre, cred ca pana la urma asta-i menirea unui povestitor, sa nu scape nici o ocazie din a mai istorisi acel ceva si cred ca-i si o chestie de necontrolat, incep sa cred ca povestile au viata lor proprie care-o locuieste pe m si incearca sa iasa cand pot. lui y, care mi se pare ca incearca s-o imite, ii lipseste acea stralucire din 2 motive: subiectele ei sunt prea mondene ca sa ma intereseze tot timpul iar scopul povestilor ei e pus cumva in slujba ei si nu a povestilor in sine. nu povestea conteaza, ci ea.

din nou nimic, dar chiar nimic

trec printr-o perioada mai putin reflexiva, sau macar mai putin manifest reflexiva, preocupata de chestiuni prozaice. poate devin (mai?) extrovertita. ca niciodata, o sa povestesc “ce-am mai facut in ultima vreme”, vesnica intrebare care mai mereu ma pune in incurcatura, pentru ca mai mereu nu fac mai nimic demn de povestit sau barem mentionat. ce mai, cam aceleasi lucruri pe care le face toata lumea.

am fost cu r in concediu, doua zile-n 2 mai, doua zile-n albena, apoi ne-am intors ca niste refugiati usurati/copii flamanzi acasa, inca doua zile-n 2 mai la hamsii si la marea aia murdara si plina de alge. pe drum am cules-o si pe florentina, de care am descoperit ca mi-a fost cu adevarat dor si care mi-a potolit sevrajul de care scapam temporar sunandu-l pe c - se pare ca am anumite subiecte pe care le pot vorbi doar cu anumiti oameni. r a fost dragut si simpatic ca de obicei, imi place de el si redescopar ca-mi place de noi ca si cuplu, in ciuda faptului ca suntem destul de diferiti, cel putin la nivel de comportament, el nu poate sa stea linistit pe plaja (si niciunde, de fapt), sapa dupa scoici, vaneaza crabi pe care mi-i aduce ca pe un trofeu apoi ii elibereaza, la un moment dat a prins, cu pretul unei urzicaturi care i-a inrosit 20 de centimetri de piele de pe piept, o meduza uriasa cu care a reusit sa mobilizeze o ceata intreaga de copii, mi-a daruit cel putin o suta de pietre si melci si tot felul de obiecte (pe care eu le-as fi categorisit rapid drept gunoi) gasite pe plaja, slefuite de apa, si care, in lumina zugravita de el deveneau niste mici comori, mai ceva ca perlele. ma si vedeam naufragiata cu el pe-o insula pustie, cosmarul/visul oricarui copil, cum in cateva saptamani construieste vreo vila, ii pune si aer conditionat, dreseaza niste delfini, creste porumbei, aduce o maimuta valet in casa etc. uneori/deseori?, ma intreb ce naiba gaseste la mine, care zac ca o placinta pe sezlong, ma ung cu crema din 10 in 10 minute si incerc sa-i teoretizez dracu’ mai stie ce chestie care nu-l intereseaza deloc. la astfel de intrebari imi raspunde simplu si fara inconjur ca-i place de mine ca am caracter (??!) si ca sunt ‘iubibila’. in ultima vreme evit sa deschid topicul asta, ma face sa ma simt destul de prost, ah, saracul, dac-ar stii cu ce mar plin de viermi s-a pricopsit, mi-ar trage un sut in fund, afara, pe usa, cu caracterul meu si cu pisica mea cu tot.

inapoi la serviciu e bine pentru ca nu fac nimic. am reusit sa scap, cu interventii pentru care o sa raman in veci sau cel putin pana plec din firma asta recunoscatoare, din proiectul din iad la care lucram, acum astept cu rabdare si speranta nestirbita de niciun gand negru sa inceapa o noua chestie, tot cu francezi. on verra.

am fost sambata seara la o nunta la care, spre surprinderea mea, m-am simtit bine, am vorbit prostii ore-n sir. senzatia de mar cu viermi m-a urmarit si aici. mi-am reamintit ca rochia pe care am purtat-o e un cadou de la r, a cumparat-o, in orasul asta in care cresc magazine la fiecare colt de strada,  din acelasi loc din care imi luasem eu cu un an inainte tot o rochie neagra simpla. m-au suprins mirele si mireasa, ea era total neobservabila, ascunsa cumva de imaginea lui (e drept ca el are peste 2m inaltime insa nu din cauza asta), am observat cu adevarat ca exista pe-acolo de-abia pe la vals iar apoi am pierdut-o iar. vad ca am capatat o anume toleranta fata de alegerile pe care le fac alti oameni, sa fie influenta lui c?, cred ca mai demult m-ar fi enervat destul de tare nunta clasica, sarmale, rochie, formatie, o traditie care nu mai merita pastrata pana la urma, insa acum am felicitat mirii, i-am pupat pe obraji iar lui i-am varat vesela plicul in buzunar.

2009

vara asta… parca inca n-a venit cu adevarat. cumva e tot toamna.

r

o mie de zile

o mie si una de nopti

rock bottom?

azi am petrecut 20 de minute stand pe capacul unui WC din baia firmei, paralizata de draci, in timp ce, in mod ironic/hilar, de partea cealalta a usii ma asteptau 2 meseriasi care aveau treaba chiar in acea toaleta. restul pana la o ora l-am petrecut stand singura la o masa a unei terase de langa birou, purtand o conversatie imaginara cu clientii pentru care lucrez. un nene de la alta masa a inceput sa se holbeze la mine, moment in care m-am mutat manifest ofticata la alta masa. acelasi nene m-a urmarit apoi cu privirea cand plecam. acum imi dau seama ca aratam cu adevarat ca o nebuna, ca oamenii aia care au conversatii imaginare in autobuz si li se vede pe fata.

si raspunsul intrebarii trebuie sa fie da. pana la sfarsitul saptamanii asteia trebuie sa-mi dau demisia, pur si simplu nu merit porcaria asta, nu mai gasesc in mine nimic care sa justifice ce fac, fie ea si perspectiva ca n-o sa am cu ce plati ratele la casa.

pisica

de cateva saptamani prin curtea blocului se invarte o mica pisica slaba. ma priveste de sub masini sau se aseaza in fund pe asfalt si ma fixeaza cand plec. 

azi am reusit s-o fac sa vina la mine, si, dupa ce-a rontait 2 felii din sunca pe care i-o luasem cu cateva zile inainte (si pe care nu reusisem sa i-o dau, disparuse cand m-am intors), s-a relaxat, a inceput sa toarca, s-a cuibarit rezemata de-o mana de-a mea, apoi m-a privit cu ochii ei galben-verzui si mi-a intins sa-i studiez piciorusul din spate la care are o rana…

familie

intr-una din seri, dupa o discutie extenuanta la birou, m-am dus la m sa-l astept pe r. erau la ea y si s, buricul familiei. m si y i-au citit pe rand lui s povestea cu 5 paini. eu stateam in capatul camerei, privind fix o lumanare, lipsita de expresie si alba la fata de oboseala (acum imi dau seama ca pot sa arat oarecum deranjata la cap, din cand in cand). primul lucru la care m-am gandit a fost ca povestea asta e asa simpla, simplista, fara stil si valoare literara, ca un scai pe langa pajistea plina de flori fantastice a literaturii, asa plina de arhaisme incat pare o pierdere de vreme s-o asculti. apoi am realizat ca de fapt era doar cadrul, ca nu conta ce poveste citeau, de fapt faceau ce fac familiile de fapt, se ajuta, se invata, gasesc o porcarie pe care-o fac impreuna ca sa se simta bine. 

apoi m si y au discutat 20 de minute despre dentistul la care-ar trebui sa mearga r, timp in care eu am fixat, alba la fata in continuare, o vaza mica de pe dulap si niste prostioare decorative insirate intr-o tava. 

si dintr-o data am iertat-o pe m pe care mereu o considerasem un pic barfitoare, in fond e bine intentionata si tot ce vrea e sa ajute si sa gaseasca solutii, pentru ca asta fac familiile, gasesc alta porcarie care-i impiedica pe ceilalti sa se simta bine si-o rezolva. 

intre timp bunavointa mea pentru ea a scazut dupa ce-am auzit-o, vorbind cu r la telefon, ofticata teribil pe mine pentru ca am plecat nepasatoare cu c prin oras si n-am sunat. suta la suta justificat, totusi. 

** 

m si r mi-au cumparat bloc de desen pe care mi l-au facut cadou, dupa ce m-au auzit vag ca mi-ar placea sa desenez. nici nu l-am atins pana acum asa ca r, intr-un impuls de moment, mi-a folosit o foaie ca sa-mi deseneze o chestie (element?!) draguta pe care apoi mi-am dus-o si lipit-o ca pe un trofeu pe biroul de la serviciu (adevarul e ca ma inspira). apoi a mai schitat tot felul de prostioare, parca-l vad de-acum incolo ascutind creioane si stand cu nasul in foi. daca nu eu, macar el… 

**

tot intorc treaba asta cu familiile pe fata si pe dos, avand ocazional revelatia ca: “da, in sfarsit, ai vrut o familie, acum o ai, uita-te-n jur si nu te mai face ca nu intelegi”. si totusi toata indeletnicirea asta cu porcariile, plus sunatul sa zic pe unde sunt si ce fac asa ma scot din circuit…  

dar, in fond, nu exista reteta universala, trebuie sa adaptez sau sa ma-ndepartez…

.

de fapt nu mai am nimic de zis. n-am nicio conotatie depresiva. pur si simplu tot ce am de spus a fost deja spus/gandit/trait de cateva ori mai bine de altcineva.

* 

discutie azi cu r despre viitorul meu. el e, ca de obicei, foarte la obiect, chiar incisiv prin claritate. concluzie inca n-am, el are insa, ma mai gandesc.

*

ma simt stearsa, fada, decolorata, palida, searbada, spalacita, sterasa.

inexpresiva.  

* 

in ultimele zile m-am simtit ca un caine dat afara in ploaia rece cu rafale. cum naiba tu poti sa-ti pastrezi increderea intacta dupa asa ceva. te invidiez.

zi-mi despre tine ceva ce nu stiu

primul job l-am gasit ‘la ziar’. cautam si pe internet - ma duceam la un icafe - dar cele mai multe job-uri le gaseam in ‘romania libera’, pe care o citeam veche de-o zi in biblioteca din oras. mi-am adus aminte acum de vremurile de-atunci, vara, cald, eram in facultate, plecam dimineata cand inca era racoare spre biblioteca, acolo imi luam ziarul de ieri, il intindeam pe toata masa din sala de lectura, notam adrese la care sa trimit cv si apoi ma puneam pe citit romane. 

singura cuc, cu iluzia independentei. 

mi-e atat de dor de atunci.

paris

sunt furstrata de vizita mea la paris; cumva in ultima vreme nimeresc carti care descriu tangential orasul, oameni care-au trecut pe acolo sau chiar filme frantuzesti, si-n urma lecturii/discutiilor mi se pare c-am ratat ceva esential. nu doar cafenele, locuri de plimbare, ceva mai ascuns pe care l-am zarit in treacat in email…

adevarul e ca vreau inapoi acolo.

non

gasesc acest post prin drafts, bine, e doar titlul, ma-ntreb oare ce mai negam atunci. incerc sa gasesc un moment in care am fost cu adevarat, deplin, fericita, lasand la o parte momentele in care gasesc un mango copt sau o rochie care-mi vine bine. cred ca prin liceu, facultate, cand rezolvam probleme de matematica. ah, jalnic. pe de alta parte fericirea e supraevaluata, aproape o gaselnitat comerciala in ultima vreme. tot ce-mi trebuie de fapt e acel “sense of purpose”, nu stiu cum sa-i zic in romana.

**

poate-ar trebui sa-mi schimb titlul blogului in “motive”, doar atat, ca-n fond asta fac aici, imi gasesc justificari si explicatii pentru orice.

**

paste; in vizita la d, mama de 86 de ani a unei prietene de-a lui m. o colectie de cadre pe care le-am mai vazut: scara blocului cu tot cu mirosul aferent, la fel ca aceea de la bunica mea, apartament mobilat cu mobila ‘dintr-aia’, bibelouri d-alea, covoare d-alea, n-am intrat in bucatarie dar sigur aveau si aragaz d-ala, bifase tot ce se putea bifa din acei ani, o mica insula intepenita in cel tarziu anii ‘80; mancare, la fel, discutii, la fel, parca nimerisem prototipul, culegerea completa de sfaturi bune de la bunica… insa dincolo de asta avea caldura care mi-a placut, un anume aer de familie linistitor; cred ca fusese o femeie destul de frumoasa in tinerete d. neconventionala, e clar, cred ca prin anii 50 i se spunea chiar ca-i urata, dintii mari si putin iesiti in afara, buzele pline si avand forma unui suras permanent, ochii usor migdalati… hei, ce fac aici…

**

zilele astea stam la m si din nou ma apuca gelozia stupida pe s, nepotul nostru iubit al tuturor, buricul familiei. anul trecut il uram. acea persoana care avea toata atentia din lume, toate jucariile din lume, cel mai iubit dintre copii etc. care traia viata pe care o vroiam eu cand eram mica. iar sunt jalnica, din cand in cand mi-e jena de chestia asta, dar… ce sa fac, asta sunt, asa simt, o sa trec peste la un moment dat.

Protected: la trecut

paris - ziua x, x + 1, …, la fin

m-am tot gandit la asta si pana la urma: imi place parisul. el insa nu ma place pe mine. apartamentul in care stau ma uraste de-a dreptul. cum intru acolo, cum incep sa stranut, sa-mi curga nasul si mi se inrosesc ochii. am sfarsit dormind cu toate geamurile deschise, cu toate zgomotele noptii amestecandu-se prin casa, intr-o nepasare ciudata fata de frig pentru care r m-a urat si-n consecinta s-a baricadat singur in dormitor.

descopar ca mersul pe jos imi provoaca niste groaznice dureri de spate. nu exgerez cu groaznice, chiar asa sunt, nu reusesc sa ma gandesc la ceva care m-a durut mai puternic, vreodata. se pare ca-n ciuda mersului meu la sala etc sunt tot o ramolita de birou. in plus, nu doar apartament, ci si metrou si aumite magazine ma fac sa stranut si sa-mi curga ochii. orice stranut imi amplifica de cateva ori, de parca era posibil, durerea de spate; r era sa ma culeaga de pe jos in cateva ocazii dupa astfel de episoade.

zilele trecute apartamentul mi-a dat lovitura de gratie: mi-a inrosit teribil un ochi. de-atunci umblu cu doar o lentila de contact lipita de ochiul care-a scapat. plutesc intr-o lume cetoasa, fara contururi clare, fara detalii, dar plina de culori, in care nu ma priveste nimeni si-n care nu prind nici o privire, de parca-s in centrul unui acvariu si nu poate nimeni sa-mi vada cu adevarat imaginea sau sa ajunga la mine; si reciproc. am un sentiment de alta lume, sunt un alt eu mai nepasator, mai detasat, care stie ce vrea si caruia nu-i pasa de consecinte, m-am dedublat intr-o persoana care vede doar esentialul. retraiesc partial sentimente din verile mioape, nesfarsite, din liceu, in care umblam dintr-o cochetarie stupida/infantila fara ochelari (de parca aia era problema mea).

***

louvre: mi-au placut doar 2 chestii: sculptura si salonul in care nu intra aproape nimeni, arta africana, americana etc, chestii noi de maxim 200 de ani. pe mona lisa am vazut-o de departe, micuta si spanzurata  deasupra unei multimi care o fotografia frenetic. n-am considerat necesar sa ma apropii. ma distrau oamenii, vedeai pe fata lor de cat timp au inceput sa viziteze, in prima ora se entuziasmau din orice, faceau 5 poze cu fiecare tablou, apoi deveneau din ce in ce mai reci sfarsind intr-o indiferenta lipsita de expresie, alunecand printre tablouri, ah, iar arta.

gradinile din fata, oameni trantiti pe iarba, cu totul alta poveste, poate revin.

***

pompidou: kandinsky si arta moderna, da. si nu mai zic nimic, am descrierea perfecta intr-un email.

***

realizezi daca tii cu adevarat la o persoana daca-ti poti inchipui ca traiesti fara ea. inchipui, nici macar incerca. daca nu poti, daca numai gandul iti trece 100 de cutite prin stomac, esti prins. la fel se recunoaste si dependenta.

***

casnicia mea a ajuns la un punct de echilibru, o armonie. nu suntem inca suta la suta o echipa, sa fiu serioasa, eu n-o sa pot niciodata sa fiu asa cu nimeni, dar zilele sunt frumoase, calde, tonice, lipsite de plictiseala, am incredere, ne amuzam unul pe altul, ne facem cadouri, ne tinem de mana si ne privim in ochi sub soarele puternic. lucrurile s-au rearanjat dupa discutiile de saptamana trecuta.

minuni etc

sunt in oraselul stiintei, ma oglindesc intr-o sfera imensa de metal si doresc recunostinta pe viata celor care au avut initiativa cu free wireless aici. si-atat pentru ca n-am ce vedea in orasel; moment de vanitate: prea multe lucruri pe care le stiu deja :-(.

in rest, lucrurile se-aduna, apele se curata, vad lucruri clar etc. sentimente bune.

o sa revin.

paris, paranteza

inca in paranteza ciudata; imi vine sa citez din emailuri, nu stiu daca din cauza ca exprima optim ori din am preluat din starea respectiva, in cele din urma… sau la limita, nu mai conteaza. nu ma pot opri; am innebunit, nu pot sta locului, nu ma pot opri din gandit nu mai vreau asa. vreau sa schimb, trebuie sa schimb, TREBUIE sa schimb, de 100 de ori trebuie. tot, daca se poate, vreau sa plec, sa fug, sa nu mai aud. s-o iau de la capat. r isi da ochii peste cap si-mi zice ca iar m-a apucat, cum iti vine tie o data la 2-3 luni. discutie ciudata azi, ne vedem undeva in centru, soare fantastic, vant, cald, o zi perfecta de primavara, o luam la intamplare pe-o strada si incep sa-i zic. mi-o taie realist ca ‘tie-ti trebuie serviciu serios, cat ai ratele’, ‘25 de ani??’, ‘nu, cat sunt mari’, ‘10 ani??’, ‘… pai ce sa faci’. daca mai vreau si copii, gata, viata mi se asterne-n fata ca tatal nostru in fata pacatosului. cum sa-i explic ca am momente, din ce in ce mai dese, in care nu-mi pasa de apartament, de lucruri, job, datorii, vreau doar sa plec sa traiesc de azi pe maine intr-un oras la intamplare. pur si simplu nu-mi pasa.
o sa fie o minune daca o sa ies din toata nebunia asta a mea avand inca un sot. trebuie ca bietul r mosteneste din genealogia lui vreo gena de martir. si eu una de noroc chior.

***

ieri, tot umbland la intamplare pe strazi, am nimerit printre magazine scumpe. o alta viata, o alta rasa, o alta planeta. lux, scopul suprem al rasei umane. nu ma refer la obiecte.

***

n-am terminat niciodata jurnalul fericirii. e de-o curatenie morala atat de completa incat nu-o pot digera.

***

am renuntat sa scriu pe hartie, in fond cine-ar putea sa vrea cadou jurnalul de ora cu ora al altcuiva.

paris, ‘intr-o paranteza ciudata’

traiesc o lunga duminica dupa-amiaza. plimbari, calm, rasete, zero obligatii, admirat strazi cladiri si muzee dar si certitudinea ca in curand se va termina. am trecut pe la birou, e nebunie si stress ca de obicei si cumva ii privesc amuzata pe toti de parca-mi vorbesc de dincolo de-un geam antifonat. colectionez fel si fel de imagini, un puzzle care inca nu inseamna nimic: doi batranei cu parul alb, imbracati in aceleasi culori si sprijinindu-se in baston chinuindu-se sa cheme un lift, un el si ea foarte tineri, adolescenti, frumosi,  proaspeti si imbufnati, el la un moment dat se-ntoarce spre ea si-i zice, ii arunca in joaca un “je t’aime” si-si continua drumul ca si cum nimic nu s-a-ntamplat. poate chiar nimic nu se-ntamplase.

e timpul… si ocazia sa stau in liniste si sa fac ordine.

***

cu cateva zile inainte, in disperare m-am apucat sa-mi caut de lucru, unii m-au respins imediat, doar dupa cv. mi-a venit sa mor, sa plang in mijlocul zilei cu soarele batandu-mi vesel in crestet. r m-a adus oarecum cu picioarele pe pamant, cum face el de obicei, poate chiar gasisera pe cineva si nu s-au mai deranjat. cu cateva saptamani inainte ziceam ca mi-e ok sa traiesc fara ambitii profesionale si fara directie. inca nu m-am hotarat, dar nu cred ca pot.

encore a reflechir…

***

n-o sa ma opresc niciodata din a vrea altceva, mai mult, mai bine sau macar mai diferit, din a vrea sa schimb pana si lucrurile care merg bine sau chiar exceptional. ma uit la lucruri care dureaza de 50 de ani, fie ele firme, carti, relatii, si ma intreb cum e posibil. sau chiar 10 ani.

Protected:

Protected: wishfull thinking

Protected: pentru c

pestrit

am nimerit aseara intr-o societate ciudata, doamna m1, cu o emisiune la otv, doamna m2 care se evidentia prin egocentrism, aroganta si proasta crestere, care umbla cu fotografia proprie in geanta pe care a tinut sa ne-o fataie pe sub nas tuturor explicandu-ne cat de bine arata ea, f, amanta unui domn foarte bogat, un politician impreuna cu sotia lui, plus cateva persoane din familie din ramura lui r. tangential, a aparut si un domn care vindea haine de firma din niste pungi, adus de m2, domn pentru a carui aparitie aceasta m2 s-a dus intentionat la baie sa se machieze. citez din r: “ca o curva ordinara”, un roz absolut cretin pentru treningul cu care era imbracata si mai accentuat la ochiul stang, semn ca s-a ars un bec in baia lui y.

teme de discutie: santaj, primari si stampile si cum se obtin, pret per noapte, tabloide, barfa, haine de firma, vacante, viata in paris, r.g., m.r., e.u., subiectele momentului (persoane + intamplari), otv si d.d., cafenele de pe dorobanti, specula; mehlemul societatii de azi.

povesti interesante: viata lui m1, viata lui f. nu intru in amanunte aici, ar fi o indiscretie.

in afara de f care este o femeie foarte draguta (nu in sensul clasic al cuvantului ci pentru ca-si asuma total rolul pe care-l are, rar gasesti oameni atat de wysiwyg) si familia lui r despre care nu pot sa spun/gandesc porcarii, oamenii astia conduc romania.

unde cand cum

n-am avut niciodata sentimentul ca apartin. n-am avut o comunitate. sunt prea inculta ca sa fiu o intelectuala, stiu prea multe ca sa fiu o fericita ignoranta. urasc suficient conventiile cat sa nu-mi fac nunta cu rochie si paranghelie, nu-s atat de pe-afara incat sa-mi fac harem. si lista poate continua, oho. ocazional ii invidiez pe indivizii care imbratiseaza plenar o singura fateta a unui lucru. nu vorbesc de genul care joaca in “survivor”…

…

unul dintre motivele pentru care n-o sa-l parasesc niciodata pe r: e mereu acolo, incantat de biata mea persoana. nu ma trimite la plimbare, nu e agasat, nu alege sa ma vada doar in momentele mele bune, ma iubeste oricum. Lipsa de interes, antiafrodiziacul suprem. “Nu am chef de tine acum”. Sentimentul ca vrei sa te apropii de cineva si aluia i se pare desantat.

oh,

la dracu! iar m-a lovit melancolia…

procent

mi-as dori sa stiu in ce masura eu sunt eu sau produsul frecusului de lumea in care traiesc. oare chiar imi plac intelectualii grasuti (cum e c, pe care-l gasesc fermecator cu tot cu, nu, inclusiv cu cele vreo 15 kg extra ale lui) sau mi-e asa sila de toata tevatura in jurul lui sexy incat mi s-a demonetizat total conceptul (daca pot spune asta despre ceva ce n-a avut niciodata cine stie ce valoare). sfat pentru oricine se pregateste sa-mi spuna ceva pro-sexy: schimba pe orice canal de muzica de la noi (mai nou si vh1 intra-n categoria asta), taie sonorul si uita-te-n liniste la un videoclip. grotesc e primul cuvant care-mi vine-n minte.

tu esti!

iacata ca m-am pricopsit si cu o leapsa muzicala, ca tot m-am gandit la muzici in ultima vreme, via elf. leapsa zice:

“Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
Use Photoshop or similar to put it all together.”

rezutatul, m-asteptam sa fie o aberatie dar a iesit ceva chiar coerent, e scos din: anti-foundationalism , “You can’t be angry with God and not believe in him at the same time. Sara B. Cooper, House, Damned If You Do, 2004″ si poza de aici:

cado

sunt atat de multe sentimente grele intr-un cadou ratat. ce sa mai zic intr-o intreaga serie de cadouri ratate!!!

anul asta am primit:

- o sticla de whisky. eu nu beau alcool aproape deloc, am intoleranta. rar mai reusesc cate un campari orange sau o leffe. o sticla de whisky m-ar termina pentru vreo saptamana, cel putin. si nici macar nu-mi place. nu mi-a placut niciodata, nici cand puteam sa beau.

-  un tort. ce dracu sa fac cu un tort de ziua mea?! am deja, nu-mi mai trebuie inca unul! si nici macar nu-mi place tortul, singurele 2 deserturi la care as putea sa ma bucur cat de cat, desi dulciurile nu mi-au placut niciodata, nici-o-data!, nici cand eram copil, sunt cremsniturile si after eight-ul.

- o planta. MARE. VERDE. cu ghiveci de plastic maro. pentru casa. casa mea cu tendinte neo-clasice, cu tablouri pe pereti, cu mobila cautata un an de zile, cu orice rahat de detaliu cautat si ala un an de zile, fotoliul in culorile tabloului cu chitara aflat in vecinatatea lui etc. si casa mea in culorile rosu, cafeniu, maro-roscat, negru si alb. unde, unde, sa pun eu o planta verde, VERDE, MARE, cu ghiveci de plastic maro. maro cacaniu, tin sa adaug! sa-i fac eu un ghiveci din piatra? dintr-un lemn asortat cu mobila? sa-l imbrac intr-un desen? … cred ca o s-o las la birou. sau poate-o sadesc tot la birou langa portocal. de fapt daca ma gandesc bine cred ca de-acolo a si dezgropat-o careva, prea-mi arata cunoscut.

- un medalion verde. VERDE. cu turcoaz. medalion agatat de-un siret. SIRET. pentru mine. care nu port niciodata siret. sau plastic. doar chestii foarte simple si din metale pretioase… si verde. VERDE. eu am o singura bluza verde… pe gat! sau turcoaz. am un singur pulover turcoaz, care-i oribil, si pe care nu-l port niciodata, bineinteles, l-am primit cadou mai demult si e si ala pe gat!!

m-am tot gandit de ce e atat de nasol sa primesc cadouri nepotrivite. azi mi-a venit sa plang. mi-am luat si liber de la birou sa-mi rontai nefericirea in singuratatea casei mele in care nu incape o planta. sunt doua  motive:

- cum pot oamenii sa fie atat de pe langa in a ghici ce-mi doresc. cand am dat eu vreun semn ca mi-as dori asa ceva. cum dracu am putut fi atat de interpretabila incat sa reiasa ca vreau lucrul ala, pe care nu-l vreau in ruptul capului. ma intristeaza la culme, as vrea macar o persoana, macar una, care sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine.

- lipsa de interes. nici nu mai am ce sa explicitez aici.

later edit: r. m-a mai adus cu picioarele pe pamant. puteam sa nu m-agit chiar atat.

si mai later edit: c mi-a zis ca-s unfair. r mi-a zis ca nu stiu sa primesc cadouri. au dreptate amandoi, nici nu-mi trece prin cap sa-i contrazic. dar… asta e, am zis-o, ma ingrop cu ea.